sâmbătă, 28 iunie 2008

Uite de-aia nu-mi plac mie oamenii

Eu încep să cred că-s magnet de atras cretinii, altfel nu-mi explic; după cum nu înţeleg de ce oameni cu care am vorbit de trei ori ţin neapărat să-mi expună pe larg problemele lor (foarte) personale şi apoi se miră că nu mă interesează. Mi se întâmplă tot timpul şi ultimul episod din această lungă serie mi-a dat un chef nebun de a o da cu capul de pereţi pe tâmpita care m-a coborât de pe norişorul roz pe care pluteam de vreo două zile, aşa fără motiv. Norocul ei că e tocmai în Polonia, aşa că şi capul şi pereţii au rămas intacţi.

Pe tipa asta am cunoscut-o acum doi ani în Sofia la un seminar, pe vremea când mă jucam eu de-a voluntariatul. Şi părea drăguţă ea aşa, am stat de vorbă, mi-a povestit că are un prieten rus, că stau împreună într-un apartament din Varşovia, că-s fericiţi, că bla bla bla; oricum, mi s-a părut o tipă ok. Şi seminarul a trecut repede şi noi n-am mai ţinut legătura, aşa că am fost puţin surprinsă acum vreo trei luni când m-a adăugat în lista de mess, dar na, i-am dat şi eu add. Am vorbit de vreo două ori, mi-a povestit că face nu ştiu ce stagiu în Belgia, în Liège, n-am înţeles prea bine ce şi cum, ideea era că se simţea singură, că nu-i plăcea deloc şi abia aştepta să se întoarcă acasă. Ei, şi se pare că s-a întors. La prietenul ei care a aşteptat-o un an, a plimbat căţelul, a udat florile şi a sunat-o de nu ştiu câte ori să-i spună că i-e dor de ea. Daaar, şi aici vin e partea interesantă, cât a fost plecată ea s-a mai încurcat aşa cu unu cu altu prin cămin, o dată că era beată, o dată că se simţea singură şi tot aşa. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns că a făcut-o lată, a mai lovit-o subit şi sinceritatea şi s-a apucat să-i povestească tot lu ăsta de cum a intrat pe uşă, că se simţea vinovată, cică. Io-s curioasă cum i-o fi zis: "Vai, ce bine că m-am întors, e grozav să fiu iar acasă! Şi apropo, mi-a fost aşa de dor de tine că mi-am tras-o cu tot campusul" ??? Zic şi eu, că mereu m-am întrebat cum îşi spun oamenii faze de-astea.

Tipul, Victor îl cheamă, a făcut evident o criză de nervi, şi-a luat lucrurile şi s-a mutat la nişte prieteni, adică a fost mult prea drăguţ, că eu i-aş fi pus ei toate boarfele în braţe şi i-aş fi zis frumos să-şi caute alt apartament şi alt fraier.

Şi întrebarea zilei, adresată zânei-carabină, care ca o insensibilă ce e se gândea mai mult la săracu băiat decât la minunata ei "prietenă": că ea ce se face acum, că îl iubeşte de nu se poate şi cum o să trăiască fără el? Păi na, poate la asta trebuia să te gândeşti înainte; şi nu ştiu de ce, da io credeam că dacă iubeşti pe cineva nu te culci cu altcineva, şi mai ales cu mai mulţi altcineva. Nu i-am zis asta, am spus că lasă, că mai vezi tu, că poate-i trece (yeah, right) şi tot aşa.

E, nu, cică nu-i trece, că i-a zis că nu mai vrea să mai ştie de ea şi să nu-l mai caute niciodată şi ea e distrusă şi terminată şi o să moară. Zâna-carabină îşi smulgea deja părul din cap, intrebandu-se cu ce a greşit ca să fie scoasă din prăjitura cu care se delecta şi frecată la cap cu aceste grave probleme ale uneia care şi-a căutat-o cu lumânarea şi surpriză, şi-a găsit-o. Şi întrebarea care-a pus capac la toate: unde mai găseşte ea unu ca el? Oh well, aici n-am mai rezistat şi i-am zis că din câte văd n-are nici un fel de problemă în a-şi găsi pe altul/alţii, ba chiar dimpotrivă, ar trebui s-o lase mai moale cu găsitul ăsta. Şi vai, ce s-a enervat, că eu nu-mi imaginez ce greu i-a fost ei singură într-o ţară străină, aha, chiar te-ai găsit cui să-i spui asta, deşteapto, că who am I to judge, şi tot aşa. I am no one to judge, nici n-am zis altceva, da dacă ma innebunesti cu prostiile tale rişti să auzi (mă rog, să vezi) chestii nu prea plăcute.

Rezultatul apoteotic al acestei discuţii a fost că m-a şters din lista ei de mess, nu-i nimic, o cretină mai puţin în viaţa mea. Şi când te gândeşti că părea aşa simpatică. Da, ştiu că-s proastă, da nu reuşesc în ruptul capului să înţeleg cum dracu fac oamenii tâmpenii de-astea. Of.

...

Nu ma pot opri din ascultat piesa asta.
Julien Doré - Les Limites (3ème version)
envoyé par Rasoukine62
Si faptul ca e tot timpul la radio nu ma ajuta deloc...

marți, 24 iunie 2008

Cosmaruri

Da, am visat pisica aia zdrobită pe asfalt...

Şi când am reuşit în sfârşit să adorm după faza cu pisica am avut un coşmar (vai, ce-mi vine să scriu cauchemard, e grav) în care mi s-au combinat două vise îngrozitoare pe care le am frecvent, da de obicei pe rând, că şi-aşa sunt la limita suportabilităţii. Adică am avut un coşmar doi în unu, ca să zic aşa:), nu ştiu de ce pun smiley face-ul ăla, că a fost groaznic.
În primul rând, eram gravidă. În vreo cinci luni, deci nu era de glumă. Ăsta e unul din cele mai groaznice coşmaruri ale mele, da, ştiu, sunt un monstru de om, pentru altele ăsta ar fi un vis frumos, da mie nu-mi plac copiii, ce să-i faci. Şi nu mă întrebaţi al cui era, că în vis nu ştiu niciodată, nu că m-aş fi făcut eu curvă pe tărâm oniric, nu daţi cu piatra, da pur şi simplu nu e niciodată vreun tată prin jur şi eu nici nu mă gândesc la el ăla care-o fi, că-s prea terorizată uitându-mă la propria burtă cum creşte şi tot creşte. Bineînţeles că şi în visul asta aveam o burtă enormă, aşa că m-am dus eu să fac o ecografie, să văd ce se întâmplă pe-acolo. Şi vai, dar ce surpriză, coşmarul se dublează dintr-odată, aveam gemeni! Cu ultimul fir de voce am întrebat dacă măcar aveau fiecare două mâini şi două picioare şi cică unul da, da pe ălalalt nu-l vedem bine şi e şi cam mic. Da, minunat. Da vreun test ca să vedem dacă au vreo malformaţie, vreun sindrom Down, ceva, se poate face? Păi nu, că s-au interzis testele pt sindromul Down, tb să-i păstrezi orice ar fi şi afli când se nasc dacă sunt în regulă şi stai liniştită că numa unu ar putea să fie bolnav şi tu oricum ai doi. Cred că în momentul asta am început să plâng în somn...


Şi acum urmează coşmarul nr 2 suprapus peste ăsta cu gemenii. După episodul cu ecografia, eram la cu mama şi tata la casa noastră de la ţara la Ianca, mama era în bucătăria de vară şi gătea, eu îmi învârteam aiurea burta prin casă şi tata s-a dus să vadă ce face Negri (o târâsem şi pe ea după noi) care stătea leşinată de cald în marchiză (ah, cuvântul ăsta!) Şi când m-am apropiat şi eu de el, căţelul nostru pe care în viaţa reală îl iubim ca pe un membru al familiei s-a transformat într-un fel de monstru care a început să mă alerge prin casă şi eu treceam prin toate camerele şi închideam uşile dar monstrul reuşea să le deschidă (şi Negri se pricepe la deschis uşi, ce-i drept), şi tot fugea după mine şi eu cu ditamai burta abia mă taram şi iar mai încercam să încui o uşă, da ale naibii doar se închideau, nu se încuia nici una, nici măcar aia ultima de la intrarea în casă, mereu visez că mă urmăreşte ceva sau cineva de care nu pot să scap orice aş face. Şi am fugit prin curte tremurând până la bucătărie la mama şi tocmai când credeam că am scăpat am văzut că uşa bucătăriei nu avea geam şi că monstrul ar fi intrat pe acolo şi că nu mai aveam unde să fug şi atunci m-am trezit plângând şi abia acum, la juma de oră după, pot să respir normal. Mda...

sâmbătă, 21 iunie 2008

...

De vreo doua weekenduri incoace, e o animatie in Lyon, ceva de speriat. Sambata trecuta umblam hai-hui cu mama pe strazi, si era aproape pustiu, cate un om, cate o masina, ce naiba se intampla aici, zice mama, parca a trecut ciuma prin oras, unde e toata lumea? Stai calma ca acum e bine, sa vezi duminica pustietate, ca nu-s nici magazinele deschise, zici ca e oras fantoma. Asa, deci ne plimbam noi prin linistea aia semi-mormantala, cand peste ce dam: parada gay! Dragut, vesel, colorat, muzica, steaguri de-alea curcubeu, pancarte cu "un pays sans gays n'est pas gai", ne-am distrat.

Aseara m-am trezit cu niste vecini la usa, hai lasa mess-ul ala, imbraca-te si hai cu noi pe chei, pe cheiurile Rhone-ului, adica, pe-acolo se aduna lumea cand e cald, cam cum ne adunam noi la pietre la Braila :) Am luat niste bere pe drum si beam noi si radeam ca hahaha, iar suntem cinci oameni de pe trei continente, cand apar vreo zece politisti, cred ca se plictiseau la sectie si au zis sa mai dea si ei o tura pe cheiuri, sa le strice si altora cheful daca ei tot tre sa munceasca pe caldura asta. Asa ca incep sa se ia de oameni, ca nu e voie sa bei pe strada, hai ma lasi, ca asta nu e strada si oricum toata lumea era super linistita, unu canta la chitara, vreo doi dansau, toata lumea era fericita ca in sfarsit nu mai ploua. Si aia dadeau semne ca o sa ajunga si la noi, vecinul meu Ryad ca hai sa plecam, pai de ce sa plecam, ca noi deja ne-am terminat berea si tu oricum bei cola, ca un bun musulman ce esti, hai sa plecam ca n-am actele la mine si ma iau astia la sectie, da cu ce ocazie sa-ti ceara actele tocmai tie, si io umblu fara acte, ca le pierd si nu mi le-a cerut nimeni niciodata, da, ma, da tu esti alba si io-s arab, tota ziua buna ziua vor astia sa-mi verifice actele, mama ei de viata. De data asta nu i-au cerut nici un act, da ne-au pus sa aruncam imediat cutiile alea amarate de bere, desi erau evident goale. Si nu mai ramasese mai nimeni, era iar liniste de-aia ciudata, cand incep sa se auda claxoane si strigate intr-o limba ciudata, ia sa mergem sa vedem ce-i, ce sa fie, castigase Turcia meciul cu Croatia si toti turcii din Lyon erau in strada, si da-i si striga si canta si danseaza de bucurie in mijlocul strazii, cu steaguri si artificii, la cat de amortiti sunt francezii cred ca n-ar fi iesit asa tambalau nici daca ar fi castigat Franta campionatul. Si am stat si noi prin zona, evident, am ajuns acasa la unu jumate.

Iar azi a fost Fete de la musique, de cand asteptam io ziua asta, ca am prins-o si acum doi ani si e misto, in sfarsit mai iese si Lyonul din amorteala caracteristica. Ma durea capul rau de tot, o durere de-aia crunta pentru care s-a inventat in engleza expresia splitting headache, da am zis ca nu se poate sa stau in casa cand toata lumea e pe strazi, m-am imbracat si m-am tarat pana in centru, singura de data asta, ca astia voiau sa mergem toti, da io ma enervez mereu cand sunt multi oameni, ca mereu e unu care intarzie, altu care nu vrea sa mearga nici doua minute pe jos si tot asa, pana mi se ia si de ei si de iesit in oras si-mi aduc aminte ca de fapt mie nu-mi plac oamenii si ca poate sa-i ia dracu' pe toti. In fine, ideea era ca m-am dus singura; si a fost asa misto, muzici pe la toate colturile, oameni care beau si dansau pe strada, ce bine ar fi sa fie sarbatoarea muzicii macar o data pe luna. Si mai era si cald, o minune dupa atatea zile de frig si de ploaie, si un miros de tei innebunitor si oarecum ciudat pentru mine, mirosul asta imi aduce mereu aminte de Braila si eu si-asa uneori uit unde sunt, mi se incurca in cap Braila, Bucurestiul si Lyonul si uneori mi se pare ca vad pe nu stiu cine pe strada si cand sa ma duc sa say hello imi aduc aminte ca bai, toanto, asta e din Bucuresti, ce naiba sa caute aici? Vad ca iar o iau pe aratura, ziceam de Fete de la musique, ce frumos a fost si cate muzici diferite am ascultat, da astia cu organizarea puteau totusi sa gandeasca sa nu-i lase pe unii sa cante rock la zece metri de altii care danseaza salsa, ca nu se mai intelege nimic si pe unii oameni incepe sa-i doara si mai rau capul :)

Si cel mai tare mi-a placut un tip negru cu chitara, care canta pe Rue de la République in fata la Zara, na ca iar am trantit o rima de-asta involuntara. Si era multa lume si la un moment dat se posteaza langa mine un mosulet si mi se parea mie ca e cam prea langa mine asa ca m-am dat mai incolo, si pe urma trece o tanti printre oameni ma trezesc iar cu mosuletu langa mine, ma gandesc ca l-o fi impins multimea si ma dau mai incolo, peste doua secunde iar rasare mosuletul fix langa mine, deja ma enervasem, mai nene, n-ai si mata vreun nepot sau macar vreun catel de plimbat, sau in fine, altceva de facut decat sa te holbezi la mine? S-a carat in sfarsit, dupa ce i-am aruncat o privire din seria "Lasa ca si tu ai fost ravisanta, te-ai uitat la el ca la un gandac", ca sa citez din clasici :)
Si cam atat pe ziua de azi, ca mi s-a intors durerea de cap :((


vineri, 20 iunie 2008

...

Dupa noua zile de plimbat, cascat gura la cladiri, cumparat sandale si mancat tarte cu zmeura, adica dupa noua zile de binemeritata vacanta in Lyon, azi dimineata am imbarcat-o pe mama in avionul spre Bucuresti. Si cine credeti ca era in fata noastra la coada la bagaje, daca nu tiganii din Taraful Haiducilor, proaspat intorsi de la vreun concert, cu catel, purcel, viori, tambale si acordeoane? Cu putin noroc, poate o sa-i apuce cheful de cantat in avion, ca si-asa trec greu alea doua ore de zbor si mama nici macar n-are loc la geam. Ce tare ar fi sa cante asta:



Taraf de haidouks - Cantec de dragoste ca la Roata
Vezi mai multe video din Muzica »

joi, 19 iunie 2008

Mai sunt si alti ametiti in afara de mine...

Azi dimineata la 8, o vecina care se indrepta spre dusuri, inca pe jumatate adormita, mi-a zis zambitoare "Bonsoir!" Credeam ca numai mie mi se intampla.

marți, 17 iunie 2008

La 12 noaptea...

Acum vreo ora ma pregateam sa-i scriu un mail unei profe (care profa, sa speram, va fi cuprinsa de un entuziasm nebun dupa ce o sa citeasca despre proiectul meu de studii pentru anul viitor, dar asta e deja alta poveste) si mama de colo "Pai la 12 noaptea te apuci sa-i scrii? O fi dormind femeia!" Da, de parca ii suna vreo sirena in casa cand primeste un mail :) Tehnologia asta...

joi, 12 iunie 2008

Intrebarea zilei

De ce sora-mea are prieteni cu Jaguar, iar ai mei n-au nici macar bicicleta?

marți, 10 iunie 2008

:(((((((((((((((((((((((((((((((((

Ultima bere cu Billy in The Smoking Dog. Joi pleaca la Paris, luni in China. Cine stie cand ne-om mai vedea. Of.

luni, 9 iunie 2008

...

Mi-am facut blog de o saptamana si deja m-am plictisit de scris...
Ziua mea a fost vineri (24 de ani, deja e ingrijorator), da' abia azi am reusit sa adun cativa oameni pe la mine, ca sa nu mai aud ca stau "singura ca nebuna", ce oameni, cum sa-ti zica asa ceva propria ta sora, eu de fapt stau singura ca un om perfect echilibrat psihic ce sunt, ne-am inteles, asta mica?
Si acum vreo saptamana cand era cald si frumos imi faceam eu planuri marete de mers la picnic in Tete d'Or, ca m-am saturat de petreceri de-astea in camere de 9 metri patrati; aveam chiar dileme de genul "sa ma imbrac cu rochia roz sau cu fusta albastra? oare n-ar fi mai bine sa mergem in Miribel?" Da nu-i nimic, s-a rezolvat, de 5 zile ploua aproape fara intrerupere si n-au fost mai mult de 15 grade, ieri am scotocit in valiza dupa o geaca, ce dracu e cu vremea asta, zici ca suntem in martie.
Asa ca azi mi s-au prezentat la usa toti prietenii pe care ii mai am pe aici; da, sora-meo, Desperadosul n-a avut nici un gust fara tine. Si ce adunatura ciudata suntem, un prieten eschimos imi mai lipseste, ca in rest m-am facut o cosmopolita, manca-m-ar mama, ia ascultati aici cu cine am mancat tort anu asta: Rula, vecina mea grecoaica, Fernando, prietenul ei columbian, Stefan, un prieten din Venezuela, Glenn, unul din cei 4 francezi simpatici de pe lumea asta, Mo, aka Billy, chinezul meu preferat si Andrei, ca doar trebuia sa vorbesc si eu romaneste cu cineva. Desi daca ma gandesc bine si Glenn stie un pic de romana; asta ca sa nu mai zic ca injuraturi de-ale noastre stie pana si Billy, acum vreo trei saptamani vorbeam cu sora-mea in romana si am zis ceva de pizda ma-sii, nu mai stiu la ce ma refeream si Billy de colo "stop swearing!" A fost ciudat :)
Azi dimineata m-am crizat nitel cand mi-am dat seama ca am cinci sticle de vin si nici un tirbuson, daca era sora-mea aici nu mi-as fi facut nici o problema, ca ea e in stare sa scoata un dop cu pixul, cutitul si probabil si cu mainile goale in cazuri de extrema urgenta. Dar cum ea e acum in Bucuresti scriindu-si mareata lucrare de licenta despre Beckett, am pus mana pe telefon si l-am sunat pe Andrei, sa-l anunt sa se prezinte cu un tirbuson; si stai sa caut, in dulap nu e , stai sa ma uit in sertarul cu tacamuri, mama ma-sii ca am gasit toate alea da tirbusonu nu, il intreb pe colegu de apartament cand se intoarce, poate stie el pe unde-o fi. Colegu nu se intorsese nici peste trei ceasuri, i-am trimis mesaj lui Glenn, sa n-apari fara tirbuson ca o sa bem numa apa plata; si ca sa fiu sigura ca o sa avem cu ce sa desfacem vinul am cumparat si eu un tirbuson; bineinteles ca am uitat sa-i spun lui Glenn sa nu-l mai aduca pe al lui si a mai venit si Rula cu tirbusonul ei, asa din proprie initiativa, mama doamne cate tirbusoane avem, pacat ca toata lumea a baut bere si n-am terminat nici macar o sticla de vin.
Am primit si cadouri, Rula mi-a facut o prajitura (cum o fi reusind fata asta sa gateasca la plitele din camin e un mister pentru mine, iti ia juma de ora si sa faci o omleta, asta cand nu ti se arde mancarea in 5 minute), Billy si Glenn mi-au luat o bratara grozava, am avut emotii pana s-o scot din ambalaj, simtisem ca e o bratara si ma gandeam stai sa vezi poate are cine stie ce culoare sau ceva sclipici sau mai stiu eu ce, cu baietii astia nu poti sa stii niciodata, da de unde, e alba cu negru si imi place mult de tot. Si Andrei mi-a adus un cactus, a zis ca ar fi vrut sa-mi aduca o floare da s-a gandit ca plec si e mai usor sa las cactusul cuiva pana la toamna, ca nu trebuie udat decat de vreo 2 ori, nu ca floarea de care trebuie sa ai mereu grija. Pai ce mare lucru, imi luai floare si cand plecam iti puneam tot tie ghiveciul in brate si rezolvam problema.
Si acum iar sunt singura ca nebuna, trebuie sa fac ordine inainte sa ma culc si parca a mai ramas o bucata de tarta cu zmeura asa ca hai pa, ma duc sa ma ocup de ea, na ca are si rima, mereu mi se intampla in ultima vreme.

joi, 5 iunie 2008

....

Azi la cantina imi mancam desertul, un bol de capsuni cu frisca si ma gandeam ce bune sunt capsunile alea mutant ( cred ca de fapt era una singura, indeajuns de mare incat sa fie taiata in zece bucati), cand am avut o semi-revelatie: de fapt capsunile astea de supermarket nu sunt mai bune ca acum doi ani, cand nu suportam nici sa le vad, ca prea aratau a fructe de plastic. Doar ca intre timp eu am uitat ce gust au capsunile de la tara, alea pe care le culegeam din gradina si le mancam nespalate. Iar asta este pur si simplu trist.

marți, 3 iunie 2008

...

Am intrat eu azi asa la Zara, din pura inertie, ca nu aveam nici bani si nici chef de probat toale, si cand colo ce-mi vad ochii: aceeasi rochie pe care mi-am luat-o eu din Portugalia (parca de asta nu v-am povestit), doar ca in Lyon costa 70 de euro si eu am dat 50 pe a mea. V-am zis eu ca Lisabona rulz!!

Lisabona- part 2

Ce bine ca am scris ieri cate ceva, azi n-as mai fi avut nici un chef, nu de alta, dar m-au napadit iar grijile de zi cu zi, trebuie sa ma duc la banca, sa trimit nu stiu ce adeverinta la caf, sa fac ordine in camera, sa-mi pregatesc dosarul de master pentru anul viitor, sa ma gandesc ce sa fac de ziua mea si tot asa, o gramada de treaba pe capul meu.

Si dupa cum v-am promis ieri, am facut rost de pozele de la Lisabona; am trecut pe la Rula sa le iau si am primit ca bonus o chestie care teoretic era o gogoasa, iar practic o chestie ciudata cu gust de bere, nu stiu ce reteta dubioasa a gasit ea pe net, cica e mai bine sa pui bere in loc de drojdie in aluat. A, da, am uitat sa va spun ca Rula e vecina mea grecoaica, e simpatica si ne intelegem bine, desi e total diferita de prietenii mei; adica e de-aia care se apuca sa vorbeasca asa din senin cu oameni necunoscuti la coada la supermarket sau la imbarcarea in avion si care evident, are o mie de prieteni.

In fine, ziceam de poze, les voilà:

































































































































































Da, stiu ca pozele astea n-au nici o ordine si ca am amestecat castelele cu mancarea, da sunt la fel de varza ca si ieri, asa ca ma scuzati, dar ma duc sa ma culc.

duminică, 1 iunie 2008

Lisabona- part 1

Mi se invarte capul, imi pulseaza ceva in talpi si vad un pic pixelat da daca nu scriu acum o sa ma iau cu alte treburi, ca asa fac intotdeauna, ma stiu eu prea bine si n-o sa mai notez nimic; si la urma urmei faptul ca nu pot sa gandesc coerent nu m-a impiedicat niciodata sa scriu chestii mai importante, din categoria licente, lucrari de master, scrisori de intentie si alte de-astea.


Asa... Ca sa trecem si la subiect: dupa cum vedeti din titlu si dupa cum unii din voi stiati dinainte, mi-am facut o veche dambla, am fost la Lisabona. Acum, sa ne-ntelegem, eu oricum as vrea sa ajung in toate tarile din lumea asta, inclusiv in Haiti, da pe Portugalia mi se pusese rau pata de vreo patru ani de cand l-am descoperit pe Saramago. N-am reusit niciodata sa explic de ce imi place un scriitor, asa ca n-o sa incerc acum, ajunge sa va spun ca i-am citit toate cartile pe care am pus mana si ca m-am carat pana in Franta cu doua din ele; de fapt nici nu prea stiu de cele-am mai luat, oricum le stiu aproape pe de rost. Asa ca atunci cand tata m-a intrebat nitel contrariat "da ce vrei tu sa vezi acolo, ca Portugalia e o tara saraca", mi-a stat pe limba sa-i zic ca ma duc sa ma intalnesc cu Ricardo Reis, da si-asa ai mei au o vaga banuiala ca-s cam dusa cu pluta, asa ca mi-am tinut gura si am zis ca am auzit eu asa de la cineva cum ca ar fi frumos. Ca respectivul cineva e un scriitor portughez pe care nu l-am vazut in viata mea, asta e alta poveste.

Si da, e un oras superb, chiar daca la prima vedere ti se pare ca ar avea nevoie de o mana zdravana de vopsea si de mai multa animatie pe strazi. Lisabona e frumoasa si vie si animata in felul ei; adica poti sa spui ca Viena ti-a placut mai mult decat Praga, care ti-a placut mai mult decat Budapesta, dar nu poti sa te intrebi daca vreunul din orasele astea e mai frumos ca Lisabona, care arata mult mai neingrijita si mai saraca decat orice alta capitala europeana (Bucurestiul se exclude, evident). Dar tocmai cladirile vechi de pe fatada carora lipsesc bucati mari de mozaic, statuile innegrite de vreme, magazinele cu firme ca in anii '60 (stiti magazinul "andreaua", ala de pe Lipscani? e, o gramada de magazine si restaurante din Lisabona au firme de genul asta), parcurile care tind vag spre jungla, toate astea emana o frumusete si o melancolie aproape de nesuportat si in orice caz de negasit in orase de-astea perfecte de genul Lyon, Paris, Viena, in care la un moment dat simti ca o sa te sufoci de la atata curatenie si organizare. O fi din cauza ca sunt romanca, dar eu am nevoie sa vad cate o crapatura in ziduri, cate un petec de iarba netunsa si cate un om imbracat uncool ca sa ma simt bine intr-un loc.

Mi se invartesc in cap toate chestiile pe care le-am vazut in ultimele zile, dar mai bine pun niste poze maine, ca daca ma apuc sa va povestesc de toate nu mai termin postul asta nici intr-o saptamana.

Si ca sa trecem la chestii mai practice, am zburat cu easyjet-ul, 85 de euro dus-intors, bilet luat de vreo 4 luni (ehe, si cate luni inainte n-am visat eu la biletul asta...) si am stat la un hotel gasit pe booking.com, cel mai ieftin din Lisabona, am avut emotii c-o fi vreo darapanatura plina de gandaci, da de unde, era curat si aproape de centru si tanti camerista era o brazilianca simpatica de vreo 50 de ani cu care am vorbit in fiecare zi, desi eu nu stiu portugheza, iar ea nu stie altceva decat portugheza; ocazie cu care i-am injurat din nou de mama, morti si dumnezei pe nemernicii de francezi care se prefac uneori ca nu ma inteleg, doar asa ca sa nu uit ca sunt straina. Cu portughezii m-am inteles perfect, majoritatea celor care au de-a face cu turistii vorbesc engleza sau macar spaniola, iar restul chiar se straduiesc sa te inteleaga si sa te ajute si reusesc intodeauna, dovada ca nu e nevoie decat de putina bunavointa; am mancat in fiecare zi la pranz intr-o pastelaria (asta e un fel de cofetarie-patiserie-bar-restaurant cu o tejghea imensa rotunda la care oamenii stau in picioare si beau bere sau mananca prajituri, fiecare in legea lui) in care lucra un nenea mic si chel si cu calitati telepatice cred, altfel nu-mi dau seama cum intelegea din prima ce vrem. Intr-o zi am vazut noi in meniu o chestie ciudata si n-am reusit deloc sa ne lamurim ce naiba era cu ea, asa ca l-am rugat pe nenea sa ne explice; la aceasta faza orice chelner francez normal ti-ar spune sec ca el nu stie engleza si ca te mai lasa sa te uiti pe meniu inca cinci minute, poate intre timp te lamuresti singur. Tipul asta ne-a facut semn sa asteptam, a plecat val-vartej, mai sa rastoarne o masa (da, au si mese in pastelarias, ca totusi nu poti sa mananci trei feluri de mancare stand in picioare) si dupa doua minute s-a intors victorios cu raspunsul: "Liver!" Nu stiu ce-a facut, a cautat in dictionar, a intrebat pe cineva, habar n-am, ideea e ca si-a batut capul.

La capitolul mancare am stat de altfel foarte bine, pe langa pastelaria aia minunata am gasit diverse locuri dragute unde am mancat inghetata si prajituri si peste tot chestiile erau mult mai ieftine ca-n Franta; trebuie totusi sa recunosc ca la prajituri pe francezi nu-i intrece nimeni, ce-i al lor e-al lor, merg si dulciurile portugheze, dar nimic nu se compara cu o tarta cu capsuni de Chez Jules.

Si dupa cum ziceam oamenii sunt draguti si normali, o incantare dupa francezii astia scortosi; asta ca sa nu mai zic ca mai toti barbatii trecuti de 60 de ani aduc asa, macar un pic, cu Saramago, ocazie de incantare totala pentru zana-carabina, care s-a holbat cu nesimtire la toti mosuletii care i-au iesit in cale, si mai ales la unul din autobuz, fara sa-si mute privirea nici macar cand saracul om incepuse in mod clar sa se intrebe ce dracu mai voia si nebuna aia. Nebuna nu voia nimic, doar ca o fascina asemanarea lui cu the one and only José Saramago.


Si ca s-o linistesc pe mama, tin sa precizez ca am fost atenta si la tipii sub 30 de ani, mai ales la unul care vindea sandwichuri la Subway, da, stiu am mancat la fast-food, shame on me, da imi tremurau genunchii dupa o zi de umblat prin Bairro Alto, un cartier foarte pitoresc, in care miroase peste tot a proaspat de la rufele atarnate la uscat pe balcon, dar care isi merita din plin numele de alto, adica urci pana te ia dracu si cand crezi ca ai ajuns in sfarsit in varful dealului descoperi ca mai ai de urcat vreo doua sute de scari. Asa, ziceam de tipul cu sandwichurile, ca era simpatic si am stat de vorba si parea interesant si m-am apucat eu sa-l intreb pe unde sunt barurile in Lisabona, ca e misto sa te plimbi asa fara tinta si sa-i asculti pe oamenii cate canta fado pe strazi, doar ca la un moment dat iti vine sa-ti iei campii de la atata melancolie si sa te arunci in Tejo cu o piatra de gat si in momentul ala trebuie sa te cari urgent intr-un club, sa bei o tequila si sa stai vreo doua ceasuri de vorba cu niste oameni fara probleme existentiale. Si ce credeti ca-mi raspunde, cu accentul ala portughez pe care as putea sa-l ascult toata ziua: "in Bairro Alto, that's where the fun is". "Fir-ar mama lui de Bairro Alto", mi-am zis eu in gand, "ca nu ma mai intorc acolo in seara asta decat daca ma cara cineva in brate, de preferinta tu." Si pana la urma n-am mai ajuns nicaieri, ca m-am intors acasa, m-am spalat pe cap, m-am gandit o ora cu ce haine sa ma imbrac, am zis ca dorm un pic inainte sa ies in club si dupa aia am cazut lata si m-am trezit a doua zi la 9.

Mda... e unu noaptea si eu n-am mai dormit de nu stiu cand, azi dimineata Rula a pus din greseala ceasul sa sune dupa ora Frantei, adica m-am trezit ca din morti la 6 in loc de 7, ca sa nu mai zic ca pentru prima oara de nu stiu cate luni visam si eu ceva dragut si oarecum suprarealist, total diferit de cosmarurile pe care le am mereu. Deci cum ziceam, trebuie sa dorm urgent, sunt absolut epuizata dupa vacanta asta si dupa toata nebunia cu examenele si dosarele de master, ma doare fierea si imi vine sa vomit, urmatoarea etapa va fi lesinatul pe strada daca nu ma odihnesc un pic. Asa ca see you tomorrow, cu niste poze, sper.