Lisabona- part 1

Mi se invarte capul, imi pulseaza ceva in talpi si vad un pic pixelat da daca nu scriu acum o sa ma iau cu alte treburi, ca asa fac intotdeauna, ma stiu eu prea bine si n-o sa mai notez nimic; si la urma urmei faptul ca nu pot sa gandesc coerent nu m-a impiedicat niciodata sa scriu chestii mai importante, din categoria licente, lucrari de master, scrisori de intentie si alte de-astea.

Asa... Ca sa trecem si la subiect: dupa cum vedeti din titlu si dupa cum unii din voi stiati dinainte, mi-am facut o veche dambla, am fost la Lisabona. Acum, sa ne-ntelegem, eu oricum as vrea sa ajung in toate tarile din lumea asta, inclusiv in Haiti, da pe Portugalia mi se pusese rau pata de vreo patru ani de cand l-am descoperit pe Saramago. N-am reusit niciodata sa explic de ce imi place un scriitor, asa ca n-o sa incerc acum, ajunge sa va spun ca i-am citit toate cartile pe care am pus mana si ca m-am carat pana in Franta cu doua din ele; de fapt nici nu prea stiu de cele-am mai luat, oricum le stiu aproape pe de rost. Asa ca atunci cand tata m-a intrebat nitel contrariat "da ce vrei tu sa vezi acolo, ca Portugalia e o tara saraca", mi-a stat pe limba sa-i zic ca ma duc sa ma intalnesc cu Ricardo Reis, da si-asa ai mei au o vaga banuiala ca-s cam dusa cu pluta, asa ca mi-am tinut gura si am zis ca am auzit eu asa de la cineva cum ca ar fi frumos. Ca respectivul cineva e un scriitor portughez pe care nu l-am vazut in viata mea, asta e alta poveste.

Si da, e un oras superb, chiar daca la prima vedere ti se pare ca ar avea nevoie de o mana zdravana de vopsea si de mai multa animatie pe strazi. Lisabona e frumoasa si vie si animata in felul ei; adica poti sa spui ca Viena ti-a placut mai mult decat Praga, care ti-a placut mai mult decat Budapesta, dar nu poti sa te intrebi daca vreunul din orasele astea e mai frumos ca Lisabona, care arata mult mai neingrijita si mai saraca decat orice alta capitala europeana (Bucurestiul se exclude, evident). Dar tocmai cladirile vechi de pe fatada carora lipsesc bucati mari de mozaic, statuile innegrite de vreme, magazinele cu firme ca in anii '60 (stiti magazinul "andreaua", ala de pe Lipscani? e, o gramada de magazine si restaurante din Lisabona au firme de genul asta), parcurile care tind vag spre jungla, toate astea emana o frumusete si o melancolie aproape de nesuportat si in orice caz de negasit in orase de-astea perfecte de genul Lyon, Paris, Viena, in care la un moment dat simti ca o sa te sufoci de la atata curatenie si organizare. O fi din cauza ca sunt romanca, dar eu am nevoie sa vad cate o crapatura in ziduri, cate un petec de iarba netunsa si cate un om imbracat uncool ca sa ma simt bine intr-un loc.

Mi se invartesc in cap toate chestiile pe care le-am vazut in ultimele zile, dar mai bine pun niste poze maine, ca daca ma apuc sa va povestesc de toate nu mai termin postul asta nici intr-o saptamana.

Si ca sa trecem la chestii mai practice, am zburat cu easyjet-ul, 85 de euro dus-intors, bilet luat de vreo 4 luni (ehe, si cate luni inainte n-am visat eu la biletul asta...) si am stat la un hotel gasit pe booking.com, cel mai ieftin din Lisabona, am avut emotii c-o fi vreo darapanatura plina de gandaci, da de unde, era curat si aproape de centru si tanti camerista era o brazilianca simpatica de vreo 50 de ani cu care am vorbit in fiecare zi, desi eu nu stiu portugheza, iar ea nu stie altceva decat portugheza; ocazie cu care i-am injurat din nou de mama, morti si dumnezei pe nemernicii de francezi care se prefac uneori ca nu ma inteleg, doar asa ca sa nu uit ca sunt straina. Cu portughezii m-am inteles perfect, majoritatea celor care au de-a face cu turistii vorbesc engleza sau macar spaniola, iar restul chiar se straduiesc sa te inteleaga si sa te ajute si reusesc intodeauna, dovada ca nu e nevoie decat de putina bunavointa; am mancat in fiecare zi la pranz intr-o pastelaria (asta e un fel de cofetarie-patiserie-bar-restaurant cu o tejghea imensa rotunda la care oamenii stau in picioare si beau bere sau mananca prajituri, fiecare in legea lui) in care lucra un nenea mic si chel si cu calitati telepatice cred, altfel nu-mi dau seama cum intelegea din prima ce vrem. Intr-o zi am vazut noi in meniu o chestie ciudata si n-am reusit deloc sa ne lamurim ce naiba era cu ea, asa ca l-am rugat pe nenea sa ne explice; la aceasta faza orice chelner francez normal ti-ar spune sec ca el nu stie engleza si ca te mai lasa sa te uiti pe meniu inca cinci minute, poate intre timp te lamuresti singur. Tipul asta ne-a facut semn sa asteptam, a plecat val-vartej, mai sa rastoarne o masa (da, au si mese in pastelarias, ca totusi nu poti sa mananci trei feluri de mancare stand in picioare) si dupa doua minute s-a intors victorios cu raspunsul: "Liver!" Nu stiu ce-a facut, a cautat in dictionar, a intrebat pe cineva, habar n-am, ideea e ca si-a batut capul.

La capitolul mancare am stat de altfel foarte bine, pe langa pastelaria aia minunata am gasit diverse locuri dragute unde am mancat inghetata si prajituri si peste tot chestiile erau mult mai ieftine ca-n Franta; trebuie totusi sa recunosc ca la prajituri pe francezi nu-i intrece nimeni, ce-i al lor e-al lor, merg si dulciurile portugheze, dar nimic nu se compara cu o tarta cu capsuni de Chez Jules.

Si dupa cum ziceam oamenii sunt draguti si normali, o incantare dupa francezii astia scortosi; asta ca sa nu mai zic ca mai toti barbatii trecuti de 60 de ani aduc asa, macar un pic, cu Saramago, ocazie de incantare totala pentru zana-carabina, care s-a holbat cu nesimtire la toti mosuletii care i-au iesit in cale, si mai ales la unul din autobuz, fara sa-si mute privirea nici macar cand saracul om incepuse in mod clar sa se intrebe ce dracu mai voia si nebuna aia. Nebuna nu voia nimic, doar ca o fascina asemanarea lui cu the one and only José Saramago.

Si ca s-o linistesc pe mama, tin sa precizez ca am fost atenta si la tipii sub 30 de ani, mai ales la unul care vindea sandwichuri la Subway, da, stiu am mancat la fast-food, shame on me, da imi tremurau genunchii dupa o zi de umblat prin Bairro Alto, un cartier foarte pitoresc, in care miroase peste tot a proaspat de la rufele atarnate la uscat pe balcon, dar care isi merita din plin numele de alto, adica urci pana te ia dracu si cand crezi ca ai ajuns in sfarsit in varful dealului descoperi ca mai ai de urcat vreo doua sute de scari. Asa, ziceam de tipul cu sandwichurile, ca era simpatic si am stat de vorba si parea interesant si m-am apucat eu sa-l intreb pe unde sunt barurile in Lisabona, ca e misto sa te plimbi asa fara tinta si sa-i asculti pe oamenii cate canta fado pe strazi, doar ca la un moment dat iti vine sa-ti iei campii de la atata melancolie si sa te arunci in Tejo cu o piatra de gat si in momentul ala trebuie sa te cari urgent intr-un club, sa bei o tequila si sa stai vreo doua ceasuri de vorba cu niste oameni fara probleme existentiale. Si ce credeti ca-mi raspunde, cu accentul ala portughez pe care as putea sa-l ascult toata ziua: "in Bairro Alto, that's where the fun is". "Fir-ar mama lui de Bairro Alto", mi-am zis eu in gand, "ca nu ma mai intorc acolo in seara asta decat daca ma cara cineva in brate, de preferinta tu." Si pana la urma n-am mai ajuns nicaieri, ca m-am intors acasa, m-am spalat pe cap, m-am gandit o ora cu ce haine sa ma imbrac, am zis ca dorm un pic inainte sa ies in club si dupa aia am cazut lata si m-am trezit a doua zi la 9.

Mda... e unu noaptea si eu n-am mai dormit de nu stiu cand, azi dimineata Rula a pus din greseala ceasul sa sune dupa ora Frantei, adica m-am trezit ca din morti la 6 in loc de 7, ca sa nu mai zic ca pentru prima oara de nu stiu cate luni visam si eu ceva dragut si oarecum suprarealist, total diferit de cosmarurile pe care le am mereu. Deci cum ziceam, trebuie sa dorm urgent, sunt absolut epuizata dupa vacanta asta si dupa toata nebunia cu examenele si dosarele de master, ma doare fierea si imi vine sa vomit, urmatoarea etapa va fi lesinatul pe strada daca nu ma odihnesc un pic. Asa ca see you tomorrow, cu niste poze, sper.