Atentie toata lumea, cascati bine ochii aici, ca n-o sa auziti asta prea des de la mine: sint bine. Sint zen. Sint (almost) happy. Ok, stiu ca se scrie "sunt", dar din nu stiu ce motive obscure mi se pare, acum cand scriu, ca suna aiurea, asta e o veche problema de-a mea, uneori mi se pune pata pe cate un cuvant dintre cele mai banale si pur si simplu nu-l folosesc cateva zile. Mda. Se pare ca o alta problema de-a mea e tendinta de-a o lua pe aratura cand vorbesc sau scriu, asa ca sa ma intorc la subiect, eu trec prin ceea ce s-ar putea numi perioada roz, adica viata e frumoasa, oamenii sunt simpatici, Lyonul e un oras grozav, in ultima vreme am facut o gramada de chestii, nimic deosebit, de fapt, doar ca pentru prima oara in a very long time am si avut chef sa le fac, n-a trebuit sa trag de mine ca sa ies din casa, n-am mai avut de mult o criza din seria "vaaaai, ce-as vrea sa moara toti oamenii de pe lumea asta", si va aduceti voi aminte ce dese erau momentele astea, nu? si mai ales, acum cand ma intreaba cineva ce mai fac, pot sa zambesc si sa spun ca bine fara sa ma intreb daca nu cumva s-a prins ca ma prefac, desi oricum oamenii nu prea se prind la faze de-astea, de obicei e chiar invers, adica sunt unii in fata carora poti sa si mori, si ei sa-ti spuna ca hai, de fapt nu te simti asa rau, lasa ca stim noi mai bine ce e in sufletul tau, dar nu despre astia vorbim azi, ca ne-om fi saturat de ei, eu adica, la dracu, am asa o vaga impresie ca la mine coerenta e direct proportionala cu deprimarea :)
Si nu ca pana acum as fi avut eu o mie de motive sa fiu deprimata, da anu trecut cand am venit aici n-aveam chef de nimic, zile intregi am zacut in pat, fara sa citesc, fara sa ascult muzica, fara sa vreau sa vad pe nimeni, fara sa ma gandesc la nimic, asteptand sa se faca ora pranzului ca sa-mi dau seama ca mi-e lene sa ma tarasc pana in bucatarie sa-mi incalzesc ceva de mancare si pe urma ora de culcare ca sa-mi dau seama ca nu pot sa dorm, nu de alta, dar daca nu faci nimic o zi intreaga, n-o sa pici de oboseala la 10 seara. Si asa ma bucur ca am iesit din amorteala asta, acum am chef si sa citesc, si sa ies in oras, si sa stau de vorba cu oamenii, si sa dansez, si sa gatesc, si sa inot, si sa ma plimb si ah, ce bine ar fi daca maine as avea chef sa fac si ordine in camera :)
Toata aceasta ciudata stare de bine a inceput dupa ce m-am reintors in Lyon, cam la doua zile dupa ce am scris postul ala in care ma miorlaiam ca era sa mor in timpul zborului, acuma n-o sa zic ca n-a fost groaznic, imaginati-va ca am plans in avion si acum ganditi-va cand m-ati vazut pe mine plangand; mda, exact, nu cred ca m-ati vazut vreodata, da atunci pur si simplu au inceput nenorocitele de lacrimi sa curga asa de capul lor, hai opriti-va odata ca oricum nu folositi la nimic si ele nu si nu, una dupa alta, ca margelele pe ata. Da dupa aia mi-am dat seama ca de fapt imi fusese dor de Lyon, si ca imi place sa traiesc in tara asta (totusi daca se ofera cineva sa-i omoare pe toti &!"#_$¤ de francezi, sa-i dea drumul linistit, nu m-am razgandit in privinta lor) si ca abia astept sa scriu dizertatia aia de master si ca am niste prieteni buni aici si tot asa; adica sigur ca imi mai fac griji pentru diverse chestii, ca imi e dor de casa, de fapt de niste oameni si un catel de acasa, ca mai am si zile proaste, ca uneori viata mi se pare incalcita si fara noima, dar asa, in general , totul e in regula si asa, in particular, weekendul asta a fost foarte misto, am fost la o petrecere cu multi, multi oameni draguti, nu era decat un singur francez printre ei, if you see what I mean :) si pe urma cand am ajuns acasa m-am culcat direct, fara sa ma gandesc la nimic, nu cred ca va dati seama ce inseamna asta pentru mine, de obicei inainte sa dorm ma gandesc la toate cele de parca a doua zi ar fi sfarsitul lumii si uite asa zboara somnul si ma prinde dimineata cu ochii in tavan, vorba lui Saramago, bine ar fi sa ne vorbeasca tavanele cand ne uitam la ele cautand raspunsuri care nu exista. Da, e clar, cat o sa ma tina perioada roz cred ca ma las de blog, asa-i ca n-ati inteles nimic din postul asta? Si ca sa n-avem vorbe, sa stiti ca nu, nu m-am apucat de droguri :)
Si nu ca pana acum as fi avut eu o mie de motive sa fiu deprimata, da anu trecut cand am venit aici n-aveam chef de nimic, zile intregi am zacut in pat, fara sa citesc, fara sa ascult muzica, fara sa vreau sa vad pe nimeni, fara sa ma gandesc la nimic, asteptand sa se faca ora pranzului ca sa-mi dau seama ca mi-e lene sa ma tarasc pana in bucatarie sa-mi incalzesc ceva de mancare si pe urma ora de culcare ca sa-mi dau seama ca nu pot sa dorm, nu de alta, dar daca nu faci nimic o zi intreaga, n-o sa pici de oboseala la 10 seara. Si asa ma bucur ca am iesit din amorteala asta, acum am chef si sa citesc, si sa ies in oras, si sa stau de vorba cu oamenii, si sa dansez, si sa gatesc, si sa inot, si sa ma plimb si ah, ce bine ar fi daca maine as avea chef sa fac si ordine in camera :)
Toata aceasta ciudata stare de bine a inceput dupa ce m-am reintors in Lyon, cam la doua zile dupa ce am scris postul ala in care ma miorlaiam ca era sa mor in timpul zborului, acuma n-o sa zic ca n-a fost groaznic, imaginati-va ca am plans in avion si acum ganditi-va cand m-ati vazut pe mine plangand; mda, exact, nu cred ca m-ati vazut vreodata, da atunci pur si simplu au inceput nenorocitele de lacrimi sa curga asa de capul lor, hai opriti-va odata ca oricum nu folositi la nimic si ele nu si nu, una dupa alta, ca margelele pe ata. Da dupa aia mi-am dat seama ca de fapt imi fusese dor de Lyon, si ca imi place sa traiesc in tara asta (totusi daca se ofera cineva sa-i omoare pe toti &!"#_$¤ de francezi, sa-i dea drumul linistit, nu m-am razgandit in privinta lor) si ca abia astept sa scriu dizertatia aia de master si ca am niste prieteni buni aici si tot asa; adica sigur ca imi mai fac griji pentru diverse chestii, ca imi e dor de casa, de fapt de niste oameni si un catel de acasa, ca mai am si zile proaste, ca uneori viata mi se pare incalcita si fara noima, dar asa, in general , totul e in regula si asa, in particular, weekendul asta a fost foarte misto, am fost la o petrecere cu multi, multi oameni draguti, nu era decat un singur francez printre ei, if you see what I mean :) si pe urma cand am ajuns acasa m-am culcat direct, fara sa ma gandesc la nimic, nu cred ca va dati seama ce inseamna asta pentru mine, de obicei inainte sa dorm ma gandesc la toate cele de parca a doua zi ar fi sfarsitul lumii si uite asa zboara somnul si ma prinde dimineata cu ochii in tavan, vorba lui Saramago, bine ar fi sa ne vorbeasca tavanele cand ne uitam la ele cautand raspunsuri care nu exista. Da, e clar, cat o sa ma tina perioada roz cred ca ma las de blog, asa-i ca n-ati inteles nimic din postul asta? Si ca sa n-avem vorbe, sa stiti ca nu, nu m-am apucat de droguri :)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu