...

Challenge accepted, deci sa incepem, dar cu ce? Eu am iar unul din momentele alea ciudate, ma simt asa amestecat, in capul meu e cam ca atunci cand afara nu e nici zi nici noapte, pe de o parte nu vreau sa plec (miauuuuuu), pe de alta abia astept sa vad cum o sa fie anul asta, daca o sa ma descurc, daca o sa-mi placa, daca o sa-mi manance ficatii dracii aia sau daca o sa fiu profa lor preferata, daca o sa-mi gasesc o casa draguta, daca o sa invat si in sfarsit sa pronunt r-ul frantuzesc si daca o sa mi se indrepte scolioza, daca o sa innebunesc de singuratate sau o sa cunosc oameni misto, daca o sa ma hotarasc in sfarsit sa cer cetatenie dubla sau nu, hahahah, va dati seama cum ar fi sa fiu frantuzoaica?

Ca sa va mai lamuresc si pe voi ce se mai intampla, ca nu toti aveti privilegiul de a ma cunoaste in carne, oase si celulita: am luat examenul ala ca sa fiu profesor de engleza in invatamantul preuniversitar, cuvantul "oribil" nu descrie nici pe departe probele orale, au fost mai naspa decat toate examenele adunate pe care le-am dat in viata mea, si credeti-ma au fost destule. Ei, si am fost eu distribuita in maretul liceu din Roussillon, un orasel la 50 de km de Lyon despre care nu stiam ca exista pana acum, sa vedem cum o fi, m-am hotarat sa ma si mut acolo, ca ideea de a-mi petrece viata in tren inspre si dinspre Roussillon nu prea-mi suradea, asta e, n-o sa mai fiu la lyonnaise, cum imi ziceau oamenii de la Lille, ce amuzant mi se parea.

Si deci maine plec. Cu inima stransa ca intotdeauna, dar recunoscatoare ca eu, sociopata, am prieteni care ma duc la aeroport aici si altii care ma asteapta acolo. Si bai roussillonezilor, nu stiti voi ce noroc a picat pe capul vostru, sa faceti bine sa fiti draguti cu mine!

Oare ar fi cazul sa incep sa-mi fac bagajele?