duminică, 9 noiembrie 2008

...

Eu sunt genul de om care nu se rataceste; adica pune-mi o harta in mana, trimite-ma in Paris, Berlin, Viena sau pe luna si fii sigur ca o sa ajung exact unde trebuie si o sa stiu sa ma intorc de unde am plecat. Eh, dar in seara asta am facut o ditamai treaba: m-am ratacit in Lyon. Mda, exact in orasul in care locuiesc de mai bine de un an si pe care l-am batut in lung si-n lat in timpul plimbarilor mele mai mult sau mai putin solitare. In dupa amiaza asta am iesit cu niste oameni, am mancat prajituri si am baut cafea intr-un bar à tartines, minunat loc, cand mai veniti sa ma vedeti acolo mergem si pe urma ei s-au dus acasa, da eu aveam chef de plimbare, ca asa-s eu, am tot timpul chef de plimbare, sunt mai rau ca un catel tinut prea mult in casa. Mda... Deci am pornit-o pe strazi singura ca nebuna, si ce m-am gandit eu, ia sa merg pe straduta asta, ca parca m-am saturat sa ma plimb mereu prin aceleasi locuri, mereu Saxe- Gambetta (sor-mea zice mereu sex-gambetta, din greseala cica, da lasa ca stim noi)-Guillotière-Bellecour-Hotel de Ville- Place des Terreaux- Vieux Lyon si inapoi; si din straduta aia am dat in alta si apoi in alta, nici o problema, stiam unde sunt si oricum daca faceam dreapta pe orice strada ajungeam pe cheiurile Rhone-ului. Si ca de obicei am inceput eu sa ma gandesc la o mie de lucruri, de la ce buna a fost tarta aia cu zmeura pana la viata asta care trece, moartea aia care vine, si ia uite ca parca strada asta incepe sa urce, aoleu doamne, cat am mers, am plecat din Bellecour si am ajuns in Croix Rousse, asta e un cartier cocotat pe un deal la cucurigu si unde am fost de multe ori, da evident ca in seara asta am ajuns intr-o zona pe unde nu mai trecusem. Si mai stiti ca va ziceam ca duminica Lyonul e oras-fantoma? E, la Croix Rousse e mai pustiu ca oriunde, nu era NIMENI pe strada, nici o lumina la geamuri, nici un bar/restaurant/magazin deschis, nu trecea nici o masina, cel mai rau e ca nu gaseam o statie de autobuz, nu-mi faceam multe iluzii, ca autobuzele circula ca dracu duminica seara, da macar sunt harti in statii, dar nimic, nimic, nimic, intai am zis ca hai, o sa gasesc eu o strada cunoscuta, nu se poate, asa ca am continuat sa urc vitejeste, doar ca o jumatate de ora, doua sute de scari si treizeci de strazi necunoscute mai tarziu, imi venea pur si simplu sa ma asez pe jos si sa plang. Si nu c-as fi eu (foarte) labila psihic, dar chiar era o zona ciudata, cu strazi inguste si intunecate, cu scari intortocheate inconjurate de boscheti, cu parcuri pustii, cu pisici si veverite care se tot zbenguiau prin frunzele uscate, spre groaza mea totala, nu mai stiam ce sa fac si incotro s-o apuc, da m-am gandit ca n-ar fi chiar momentul potrivit pentru un atac de panica, nu de alta da nu era nimeni in jur caruia sa-i pese, de fapt de-aia ne si apuca atacurile de panica, pentru ca nu e nimeni in jur caruia sa-i pese, m-am gandit sa chem un taxi, da uitasem sa-mi incarc cartela si nu puteam sa sun, eram dezorientata si ingrozitor de obosita dupa urcusul ala, da am continuat sa urc, blestemandu-mi in gand minunatul obicei de a ma plimba singura si simtindu-ma mai mult ca niciodata ca o damsel in distress. Si cand eram deja la capatul puterilor, fizice, mai ales, s-a prezentat si Fat- Frumos pe calul lui cel alb, sub forma un pic mai prozaica, dar nu mai putin binevenita a unui sofer calare pe autobuzul din dotare, iar incep sa scriu cu rima, si vai ce bine a fost sa aud "bonsoir, mademoiselle" cand am urcat si pe deasupra mai era si U2 la radio, a fost cea mai grozava calatorie cu autobuzul ever :) Si ce m-am mai bucurat cand am ajuns la Hotel de Ville, am taiat-o aproape topaind de fericire pe Rue de la République, pe unde mai trecusem de trei ori azi. Mda, interesant a fost; si (pentru Olivia) am descoperit bucatica din drumul comorii pe care ne-am dat noi de ceasul mortii s-o gasim asta-primavara si peste care evident ca n-am dat si eu m-am enervat ca era pe acolo o biserica, Saint-nu -stiu-cine pe care voiam s-o vad, am gasit-o in seara asta, nici o problema, arata cat se poate de spooky in intunericul ala, nu mai trec pe acolo niciodata, nu ca as avea cea mai vaga idee despre cum sa mai ajung o data, oricum.

2 comentarii :

Anonim spunea...

Haha! Eu ma ratacesc cu gpsul in mana. Si vorba aia, "Ioana" iti spune ca in 1600 de metri faceti la stanga / dreapta / whatever. Si pe mine clar m-ar fi apucat plansul... Si o chestie care functioneaza... cauta o sectie de politie data viitoare ;)

zana-carabina spunea...

la cum sunt francezii, pun pariu ca si sectiile de politie sunt inchise duminica seara :) cred ca mai bine imi iau gps :))