...

Iar am lasat blogul in paragina, da zilele astea ba am fost bolnava, ba m-am uitat ca o disperata la Desperate Housewives (da, dublat in franceza, da in fine, macar am invatat niste cuvinte noi), ba i-am cautat cadou sora-mii, ba mi-am rupt picioarele umbland dupa diverse chestii imposibil de gasit in Franta, de genul varza murata, pentru ca am zis domle, brad nu, mama, tata si catel nu, prieteni nu (in fine da, da nu aia de acasa), zapada nu, da eu cum o sa simt ca e Craciun anu asta? Ia sa facem noi niste sarmale, zisei eu. Cu varza murata m-am lamurit rapid, nu se gaseste pe nicaieri, astia mananca somon cu legume de Craciun, sigur, asa se explica faptul ca au cea mai ridicata speranta de viata din Europa (din pacate), cam asa mananc si eu de cand sunt aici, da din cand in cand imi vine sa dau cu basca de pamant si visez numa mici, sarmale, ciorbe si alte chestii de-astea (da, mama, mi-e pofta de ciorba, sa nu-ti vina sa crezi, nu?) Si cum ziceam, varza murata ioc pe-aici, dar vine mama cu o idee geniala, cum ca sa iau varza cruda si s-o oparesc in bors, ca-i cam la fel, perfect zic eu, ca anu trecut am vazut bors la supermarket, sigur ca anu asta nu mai era, mai sa fac infarct in fata raftului cu produse exotice (mda, stiu, mancarea noastra pentru ei e chestie exotica, e ciudat) cand am vazut ca nu era nici urma de bors pe acolo, am mai fost la alt supermarket, nimic, am cautat pe net magazine cu specific est-european, am gasit vreo doua, unul sarbesc si unul rusesc-polonez, tot nimic, in ultimul mai ca nu mi-a venit sa plang la sfarsit, pentru ca am intrat eu vesela si zambitoare si l-am intrebat pe rusul care vindea daca au bors, asta zice da, eu in culmea fericirii, merge cu mine la raft, imi arata un borcan cu o chestie rosie inauntru, cred ca era sfecla, si zice: bors!!! nu, nu, nu, stati putin, eu caut chestie d-aia de acrit supa. pai asta este, zice el, nu domle, de-ala lichid si aproape incolor, hai, da-o-ncolo, trebuie sa stii; asta se lumineaza la fata si face aaa, stiu, stiu, bors alb, de-ala facut din tarate,da, stiu la ce va referiti, eu, simtind parca deja mirosul sarmalelor, pai dati-mi vreo 3 sticle, si el, pai de-asta n-avem. Minunat, ce sa mai zic, am iesit de acolo blestemand Franta, rusii, polonezii si magazinele lor fara varza murata si bors, da acum sunt zen, pentru ca dupa eforturi seculare, AM FACUT SARMALE!!!

Am fost cu sora-mea la Alex, la el suntem invitate de Craciun, carnea o luasem de ieri, varza (cruda) la fel, azi am mai luat de la magazinul sarbesc niste frunze de vita,a m zis macar sarmale de-alea sa facem. Si am facut, mai razand, mai glumind de ce putin ne pricepeam toti trei, mai golind o sticla de Bordeaux. Am facut doua oale, una cu frunza de vita, cealalta cu varza (am oparit varza cu suc de lamaie, a iesit destul de acra). Pe alea cu varza nu le-am gustat, ca mai aveau o juma de ora de stat la cuptor cand am plecat noi, dar alelalte au iesit o nebunie, cele mai bune sarmale ever, am mancat toti trei dintr-una cu mari emotii, ca sa vezi poate ne facem de rahat in fata prietenilor nostri internationali, ca ne-a pus dracu sa le facem chestii romanesti de Craciun si altceva n-avem de mancare, dar vai, ce bune au iesit, mici si grasute si gustoase, mie mi s-au parut un pic sarate, dar eu de obicei mananc aproape fara sare, probabil celorlalti or sa li se para numai bune. Ah, si evident am facut cateva numai cu carne de vita, pentru Yosri, prietenul nostru musulman, care bea, fumeaza si se uita dupa pitzipoance, dar n-ar manca nici picat cu ceara carne de porc. Si gata, ca nu mai am baterie la laptop :) Da sa stai linistiti, eu sunt bine si nedeprimata, ce mama naibii, am sarmale!

...

In seara asta la o petrecere, eu, Andrei, sora-mea si Dimitrije, adica veselul colt est-european, noi cred ca ne-am distrat cel mai bine; vorbeam noi si ne hlizeam si nu stiu cum vine vorba de injuraturi, si Dimitrije, ca vai, noi avem niste injuraturi groaznice, toti strainii sunt oripilati cand le aud. Noi, de colo, pai zi-ne una, sa vedem. Dimitrije: ok, o sa v-o zic pe-aia pe care-o folosim cel mai des, sper sa nu va sperii prea tare. Noi: hai, s-auzim. El (balmajeste ceva in sarba, si pe urma traduce in engleza): Go back to your mother's womb! (nici macar n-a zis cunt, e o doamna D asta, ce mai) Ati inteles? Sa va explic? E oribil, nu? Da de ce radeti?!!! Evident, noi eram pe jos; Andrei se opreste primul din ras si ii explica, stii, si noi avem aceeasi injuratura. D face ochii mari, a, pai eu credeam ca numa sarbii injura in halul asta. Eh, ce sa-i faci suntem vecini, e normal sa avem chestii in comun. Dimitrije (total aiurit de proaspata descoperire): Pai atunci mai ziceti-mi ceva injuraturi de-ale voastre, ca se pare ca va pricepeti. Si incepem noi: fuck your mother's dead relatives! D ingrozit. I will drag my balls on your mother's funeral cake! D cu ochii cat cepele. Si tot asa am tinut-o, l-am innebunit pe-asta. Da I'm proud to say ca la ora actuala e in stare sa injure in romana mai ceva ca un taximetrist :)

...

Eh, ca tot ziceam de exposé-ul ala, l-am refacut de 2 ori, am sucit planul in toate felurile posibile, am facut structura de-aia frantuzeasca, tampenia aia cu trei parti alcatuite la randul lor din trei parti (don't ask), am taiat, adaugat, taiat din nou, in fine, chiar mi-am batut capul, a iesit o minune de exposé, aproape ca avea si incheiere (astia care ma cunoasteti stiti ca eu scriu toate chestiile, de la mailuri la dizertatii, fara umbra de concluzie, ca asta e, la un moment dat ma plictisesc si atunci nu mai pot sa adaug nimic, nici sa ma pici cu ceara), toate bune si frumoase deci, numa ca pe mine m-a plesnit iar insomnia, azi-noapte n-am dormit deloc, nici o clipa vreau sa zic, cred ca niciodata in istoria noptilor mele de gaurit tavanul cu privirea nu mi s-a intamplat sa n-adorm nici macar o nanosecunda, azi dimineata cand m-am ridicat din pat am simtit ca se invarte camera cu mine si pe deasupra fierea mea s-a decis sa se revolte, ca intotdeauna cand sunt obosita, durerea din partea dreapta n-a fost nimic pe langa senzatia ca o sa-mi vomit stomacul, plamanii si tot ce mai e pe acolo pe dinauntru, e oribil sa-ti fie rau dimineata cand n-ai mancat nimic de nu stiu cate ore si nu poti nici macar sa vomiti ca lumea, in fine, mai bine sar peste detalii, ideea e ca n-am fost in stare nici sa ma imbrac, da sa ma tarasc pana la scoala, iar de prezentat exposé-ul nici vorba, i-am scris un mail profei, sper sa fie ok, acum ma duc sa iau un diazepam si sa dorm o suta de mii de ore, ar trebui sa aiba efect ca n-am mai luat de vreo patru ani, intr-o vreme eram dependenta de somnifere, am renuntat cand am inceput sa nu mai dorm nici dupa ce luam cate doua-trei-patru, depinde de care erau, mai slabe sau mai puternice :((((

...

Stiu, stiu, o sa reincep sa scriu cat de curand, doar ca mi-am ales cel mai greu exposé posibil la un curs, Italo Calvino, Six memos for the next Millenium, varianta franceza evident, si trebuia sa-l prezint saptamana trecuta, dar s-a intins o idioata de colega 45 de minute cu prezentarea ei si n-a mai fost timp pentru a mea, iar acum nu-s multumita de ce am scris si vreau sa ma apuc sa schimb cate ceva, pe ici pe colo si anume in punctele esentiale, deci da, incepand de joi I'm all yours, o sa raspund si la mailuri si la mesaje si la tot, promit :)

...

Franta vazuta prin ochii lui Dimitrije°: "Great buildings, stupid people"

°prieten sarb, viitor arhitect si inepuizabila sursa de bunadispozitie

...

Stiti senzatiile alea minunate din gama scartait cu creta pe tabla, agatat ciorapii cu o unghie rupta, trezit la 5 dimineata, alarma fiind setata la maxim pe "treceti batalioane" si altele de genul asta; eh, toate astea nu se compara in ochii, ma rog, urechile mele, cu felul in care francezii stalcesc orice nume strain. Innebunesc de nervi cand ii aud ca pun mereu accentul pe ultima silaba, ca spun iu be quarante in loc de UB40 la radio bresht in loc Brecht la scoala, asta ca sa nu-i mai mentionez mishelanj, dant si ejel, ca doar v-ati prins toti ca vorbeam de Michelangelo, Dante si Hegel. Dar cel mai tare si mai tare ma exaspereaza cu numele romanesti; adica ionesco e ok, sioran mai treaca-mearga, dar mirséa éliad, doamne, nu, nu nu, mi se strepezesc dintii si mi se ridica parul de pe ceafa cand aud chestia asta si profii astia il pomenesc tot timpul, ca mituri, ca istoria religiilor, mirséa in sus si mirséa in jos, putain de bordel de merde, nu se mai poate, intr-o zi o sa ies prin zid daca mai aud chestia asta. Mirséa, auzi tu; asta ca sa nu mai zic de cretina care a intrebat-o o data pe Irina T cum o cheama, ea a zis "Trentea", si aia a scris pe foaie, la rubrica "nume de familie", ghiciti ce, "31", ca na, daca seamana cu trente et un, de ce nu? Da tot e o parte buna si la faza asta, pentru prima oara in viata ma bucur ca ma cheama Balta, de obicei orice francez reuseste sa scrie numele asta cam din a treia incercare :)

...

Tot nu ti-au venit lumile la normal...

...

Noua mea obsesie muzicala:

Quidam "Nos souvenirs" réalisé par Danakil

envoyé par Wandaproductions

...

Eu la ora asta ar trebui sa dorm, mai ales ca azi a fost o zi lunga -facut cumparaturi, citit Italo Calvino pentru urmatorul exposé, facut ordine in camera, intalnit cu Andrei la consulat ca sa votam, hoinarit pe strazi, baut cea mai naspa Cola la Mcdonalds, dus la film-www.imdb.com/title/tt1033595 -mi-a placut mult, intors acasa, vorbit cu mama, facut cartofi umpluti si briose cu ciocolata pentru cina festiva de maine, la urma urmei si 1 decembrie e un prilej de betivaneala ca oricare altul :)

Deci o zi lunga, dupa cum spuneam, dar nu puteam sa ma culc inainte sa va spun ca saptamana viitoare o sa lucrez ca pitzipoanca, pardon hostess, recunoasteti ca nu v-ati fi asteptat la asta din partea mea :) Dar am aflat eu ca se cauta hotesses pentru salonul Pollutec, asa ca mi-am calcat camasa alba, m-am machiat zdravan, mi-am aranjat parul si m-am prezentat la interviu, unde am zambit frumos si i-am pacalit pe-aia sa ma angajeze, daca ar sti ei cat detest eu oamenii nu m-ar fi angajat niciodata sa fac chestia asta, a fost chiar interesant, ca si cum as fi jucat un rol, doar ca m-a pufnit un pic rasul cand s-a uitat una din alea la mine si mi-a zis ca m-am machiat ok, da ca-mi mai lipseste un pic de blush, eu de sub cele doua straturi de fond de ten, pudra, fard de ochi si ruj era s-o intreb daca ma angajeaza hostess sau clovn la circ, da o data-n viata am reusit sa-mi tin gura :) Si na, de angajat m-au angajat, ca spre deosebire de frantuzoaice eu obisnuiesc sa ma spal pe cap, n-am o suta de piercinguri si vorbesc engleza, acum sa vedem cum o fi, sper sa rezist, ca pentru mine nu e chiar floare la ureche sa zambesc sase ore pe zi cocotata pe tocuri (mdea, trebuie sa port si tocuri, chiar o sa fiu o pitzipoanca), maine tre' sa ma-ntalnesc cu clientul (he he, in ce hal suna asta), sa-mi iau in primire hainele pe care trebuie sa le port si o sa am un briefing de trei ore ca sa aflu ce o sa le spun alora de o sa vina la salon, dupa ce le zambesc cu toti dintii, incercand in paralel sa nu cad peste ei (pantofii aia ma omoara, i-am purtat ieri doua ore si imi venea sa plang la sfarsit). Da in fine, macar o sa ma plateasca bine pentru chestia asta, vreo 200 de euro pentru 20 de ore lucrate, in Romania sunt oameni care muncesc o luna pentru banii astia. A, v-am zis ca trebuie sa ma dau cu ruj rosu? :)))) Numa pentru chestia asta ar trebui sa cer un spor de stres, ceva :)

...

Acum vreo trei luni mi s-a terminat parfumul. Acum vreo doua luni m-am gandit sa-mi iau altul, pentru ca Incanto-ul meu imi aducea prea mult aminte de niste chestii la care nu vreau sa ma mai gandesc, asa ca n-a lipsit mult sa-mi iau Un jardin sur le Nil de la Hermes. Da pe urma m-am gandit ca eu vreau sa miros a mine, nu a gradina de pe Nil, asa ca am renuntat. Acum vreo luna dadusem in disperare ca nu mai era urma de Incanto Charms pe nicaieri, peste tot numa' Incanto Dreams, varianta roz, care mirosea, cum sa va explic eu... roz. Acum trei saptamani am comandat o sticluta de 100 de ml (e imensa, hihihi) de Charms pe soiedeparfum.com. Acum trei zile domnul postas mi-a lasat in cutie un avis de passage, vino, stimabilo, sa-ti iei parfumul. Stimabila a stat ca pe ace in astea trei zile, pentru ca un nenorocit de exposé pe care l-a avut de prezentat joi a tintuit-o in biblioteca. Da s-a dus si exposéul (da, normal, ca a iesit bine :p )asa ca azi, tzup-tzup la posta sa-mi iau parfumul, nici n-am avut rabdare sa ies din cladire, am rupt cutia cat ai clipi, de zici ca ma asteptam sa gasesc inauntru piatra filozofala, nu altceva, si n-am putut sa rezist, am strans sticluta (borcanul, mai degraba) in palma si am apasat pana mi s-au umplut degetele de parfum, nu ca m-as da eu cu parfum pe maini de regula, da mai erau vreo doi oameni pe acolo, destul de departe cat sa nu simta mirosul, dar destul de aproape ca sa ma vada dandu-mi cu parfum dupa urechi, chestia asta am facut-o zece minute mai tarziu in statia de tramvai, nu era nici tipenie de om in jur, v-am zis eu ca au si strazile astea pustii partile lor bune:)

...

Problema existentiala: X se afla la o distanta de aproximativ 2400 de kilometri de casa. Uneori, mai ales noaptea tarziu, X resimte o presiune de doua sute de mii de milioane de newtoni pe metru patrat de suflet, adica i-e dor de Y, unde Y poate fi orice element al multimii formate din prieteni, familie, apartamentul lui X din Bucuresti, cartile in romana, plimbarile prin Cismigiu, piesele de la Act, pufuletii de la nonstopul din colt, covrigii cu stafide de pe Lipscani si alte chestii de-astea. Intrebarea este: dorul lui X de Y (prescurtat D) creste sau scade proportional cu timpul petrecut departe de casa? Ca X e idioata si nu-si da seama, uneori i se pare ca scade, alteori, de exemplu azi, ca parca ar creste ca voinicul din poveste. Mda.

Note to X- cand D atinge cote alarmante si in plus afara cade o ploaie rece de noiembrie, poate ar fi cazul sa nu mai asculti melodia asta:
http://www.trilulilu.ro/Blanche/524cf6ef8b0ab8

...

Eu chiar îmi făcusem nişte planuri măreţe pentru ziua de azi, cum că o să citesc pentru prezentarea aia şi o să vă scriu multe mailuri lungi, aşa ca în vremurile bune, plus un post lung cât o zi de post pe blog, ca să zic aşa, doar că înainte să fac toate aceste chestii mai mult sau mai puţin intelectuale am desfăşurat cu succes două activităţi total diferite, care m-au golit de energie; adică am înotat până mi-a ieşit sufletul şi pe urmă am făcut brioşe cu ciocolată, într-un fel e nasol că iar rămân cu mailurile nescrise şi cu blogul lăsat de izbelişte, da pe de altă parte îmi place starea asta de sfârşeală fizică, măcar acum mi s-a potolit zumzăiala continuă din cap şi nu mai mai gândesc la prostii, ce tot atâtea crize şi depresii şi melancolii şi întrebări existenţiale, ăsta-i, domle, sensul vieţii, să încerci să mai faci o tură de bazin atunci când simţi că nu mai poţi şi să te bucuri că ţi-au ieşit brioşele. It is that simple.

...

Am si eu o intrebare: sunt cumva ultima proasta care habar n-avea ca in Mozambic traiesc o gramada de oameni albi? Adica na, stiam ca au ramas pe acolo ceva colonisti portughezi, da ma gandeam ca pur si simplu in timp s-au amestecat cu oamenii locului si ca dupa vreo cateva generatii, gata, asta a fost, in Mozambic 99,99 la suta din populatie e din nou neagra. Da am aflat eu de pe net ca nu, si ca de fapt aici comunitatea alba e destul de numeroasa, nu chiar ca in Africa de Sud, dar oricum. Si in caz ca va intrebati de ce va spun toate astea: pai azi am cunoscut un mozambican si spre deruta mea totala, era alb, adica nu chiar blond cu ochi albastri, dar indeajuns ca sa ma faca sa ma mir ca proasta cand l-am vazut. In fine, m-am mirat in gand, ca statul in Franta m-a invatat sa nu fac nici un fel de comentarii despre culoarea pielii oamenilor, adica daca fac cunostinta cu un tip albastru cu picatele galbene venit din Insulele X, eu imi inghit uimirea de om inca necosmopolit, zambesc frumos si ii spun ca mi-ar placea la nebunie sa ajung intr-o zi in Insulele alea, care-or fi ele. Si functioneaza de fiecare data, nu exista om pe lumea asta care sa nu fie incantat ca un strain se intereseaza de tara lui si in plus nici macar nu mint, sunt semi-obsedata de calatorii si as vrea sa ajung peste tot, daca l-as intalni pe man on the moon i-as zice enchantée, povesteste-mi cate ceva despre luna aia :)

...

Mda, stiu ca n-am mai scris de nu stiu cand, da in ultima vreme ma intreb tot mai des ce naiba fac eu aici, batand campii pe net despre viata mea personala, eu care in acelasi timp ascund chestii chiar si fata de prietenii mei cei mai apropiati, din nu stiu ce impuls al mintii mele intortocheate; adica nu e cazul sa ma luati la intrebari sau sa va imaginati ca duc nu stiu ce viata dubla, dar sa zicem ca ar fi una, alta de zis. De o suta de ori m-am gandit sa fac blogul privat si de o suta de ori m-am razgandit, la urma urmei ce conteaza cine citeste aberatiile astea scrise in miez de noapte, daca oricum in capul meu se invartesc alte o mie de idei si sentimente (stiu ca nu prea pare, da am si io din astea, sa stiti :) si impresii care o sa zaca vesnic in mine, ca intr-o inchisoare, asta e, din cand in cand mai scapa printre gratii cate unul din monstrii astia si atunci ma uita dumnezeu scriind pe blog sau vorbind la telefon sau discutand pe mess despre sensul vietii, da de obicei se multumesc sa se razboiasca in mintea mea si sa ma roada pe dinauntru, stiu ei bine ca ar speria oamenii daca ar scoate capul afara. Dar dupa cum ziceam, unii monstruleti mai ies la suprafata si apar pe pagina asta verde si problema mea nu e ca ii vad niste oameni necunoscuti, ci ca ii vad niste oameni punct. Adica uneori cand scriu aici ma simt ca si cum as umbla dezbracata pe strada; sau mai degraba in costum de baie, ca tot ziceam ca-s parti din mine pe care nu le vede nimeni, ma rog, atunci vorbeam la figurat da in fine, ati prins ideea, si sa mai adaug ca ar fi un costum de baie minuscul, de-ala de care n-as purta niciodata in realitate, ca la o adica eu chiar as putea iesi pe strada imbracata in costumul meu de inot :) Mda... Si pe langa asta uneori imi pierd increderea in forta cuvintelor, adica as vrea sa-l am io in fata ochilor pe dobitocul ala de-a zis ca the pen is mightier than the sword ca sa-i carpesc vreo doua si sa-i bag pen-ul ala undeva, ca nu-i domle asa, nu-i, ce, nu-mi aduc eu aminte ca am scris eu niste chestii de-ar fi miscat si pietrele, sa le fi scris cu sange si n-ar fi fost mai intense si la ce mi-a folosit, la nimic, au murit bietele cuvinte la datorie, strivite de zidul pe care ar fi trebuit sa-l darame, si atunci de ce sa ma mai mir ca nu am chef sa ma folosesc tot de ele ca sa scriu pe blog, pai pentru ca nu-s bune de nimic, de-aia, dar ce sa facem, asta avem, cu asta defilam, promit sa scriu in curand ceva funny si sa va scutesc de miorlaielile astea metalingvistice, he he, ce de sechele din facultate s-au trezit la viata cand am scris cuvantul asta :)

...

Inainte, cand simteam ca mi s-au inecat toate corabiile, ma bagam in pat, trageam patura pana peste cap, imi strangeam genunchii la gura si stateam acolo pana imi trecea; da uite ca acum am un loc in care sa-mi vars nervii, noroc cu blogurile astea, am incercat eu intr-o vreme sa tin un jurnal, da pe langa faptul ca mereu scriam fara cap si coada, sfarsind inevitabil intr-un stream of consciousness infernal, de multe ori imi era si lene sa scriu, aici am mai mult spor ca ma gandesc la voi, astia cinci care cititi, adica atunci cand intrati aici si nu gasiti nimic nou, ma simt de parca ati venit sa ma vedeti si eu n-as avea nici o maslina nici o atentie sa va dau.

Mda, si dupa cum ziceam, sacul cu nervi e plin ochi astazi, am avut un seminar care m-a enervat de nu se poate, intai pentru ca abia azi l-am inceput, proful mi-a ignorat cu gratie mailurile timp de doua luni, asa ca eu am fost la alta grupa, dar nici o problema, s-a trezit azi ca ar fi bine totusi sa vin la grupa lui. Grupa lui fiind formata din subsemnata si Natalia, o colega din Moldova. Adica asta e un seminar mai special, in functie de tema pe care iti scrii lucrarea de master esti distribuit la una din grupe si numa noi ne-am nimerit in grupa asta, ce sa facem. Si asta nu e tot, ca de fapt seminarul asta se face cu doi profi, aia de la grupa cealalta au bunul simt sa vina pe rand, da astia ne-au incoltit azi amandoi odata. Si zic bine incoltit, ca am iesit de-acolo verde la fata si cu vaga senzatie ca totul se invarteste in jur, dupa o ora si jumatate de interogatoriu la foc incrucisat, ca despre ce vrei sa scrii, pardon vreti, ca astia iti vorbesc mereu cu "vous", ah, foarte interesanta tema, ati facut un plan? da cum va ganditi sa abordati problema x? dar cate capitole o sa aiba lucrarea? ati inceput sa notati idei? care va fi structura? cum veti dezvolta problematica lucrarii? Doamne apara-ma si pazeste-ma, da cu ce-am gresit sa va luati asa de mine?! Ah, sa nu uit, toate astea dupa ce amandoi mi-au zis ca am gasit un subiect fascinant, dar ca n-o sa gasesc prea multe carti care sa ma ajute, asa ca "vous ne pouvez compter que sur vous-meme". Pai si daca nu pot sa ma bazez decat pe mine, n-ati vrea voi, stimabililor, sa ma lasati naibii in pace cu intrebarile voastre? Adica voi credeti ca io nu m-am gandit la toate chestiile astea, credeti ca intrebarile astea nu ma tortureaza noaptea la doua cand nu pot sa dorm?! Nu stiu, o sa vad, am scris o licenta, am scris un dosar de master anul trecut, o sa scriu si dizertatia asta, fir-ar ea sa fie, eu am inventat subiectul asta "intéressant, mais très complexe", eu o s-o scot la capat cu el, asa ca daca n-aveti niste idei constructive si concrete, salutare si-un praz verde, nu va bagati in sufletul meu, asteptati sa vina sfarsitul lui iunie si sa scriu lucrarea si daca n-o sa va placa asta e, ardeti-mi o nota mica si gata.

Bine, recunosc ca eu sunt ciudata la fazele astea, nu-mi place sa-mi stea cineva pe creier si sa ma piseze cu planul lucrarii, lasati-ma dreacu cu planurile voastre, ca eu niciodata n-am facut plan pentru vreo lucrare si uite ca au iesit toate bine. Si "sa incepeti sa scrieti cat mai repede, ca sa aveti timp sa rescrieti vreun capitol daca o sa fie cazul"; la faza asta eu am replicat cu cea mai inocenta mutra posibila ca mine sa ma omoare cineva si nu pot sa rescriu ce am scris deja, adica nu ca n-as vrea sau ca toate frazele mi-ar iesi perfect, da pur si simplu nu pot si gata, cum am scris, asa ramane, sa zica toti profii ce-or vrea, eu nu fac ciorne, nu umblu cu carnetelul dupa mine ca sa notez idei si nu-mi fac plan, cel putin nu din ala pe hartie, ca sa pot sa-l arat astora care mor de grija lucrarii mele. Eu citesc mult, mult, mult de tot, ma rog in cazul asta nu prea am ce, asta e, pe urma ma gandesc si mai mult si abia la sfarsit incep sa scriu, si in momentul ala stiu exact unde vreau sa ajung, asa ca nu mai e loc de intors, ca parca as mai aprofunda ideea asta si parca as elimina-o pe astalalta, fazele astea cu ganditul si adaptatul pe parcurs nu-s pentru mine, nu zic ca ar fi bine, da asa-s eu. E, si sa le fi vazut fetele profilor cand am terminat eu de zis chestia asta, cum ca pentru mine planurile nu exista in varianta pe hartie, ciornele nu exista deloc, iar de rescris nici nu se pune problema, cred ca daca as fi fost un extraterestru coborat din farfuria zburatoare direct pe biroul lor nu s-ar fi uitat mai ciudat. Si am incercat sa fiu cat mai politicoasa, pentru ca anul trecut am avut un seminar cu unul din profii aia si ne spunea niste chestii formidabile, atat de grozave incat eu, insomniaca pamantului, care nu adormeam inainte de doua noaptea, ma trezeam cu noaptea in cap sa ma duc sa il ascult, imi aduc aminte ca o data m-am dus la scoala racita cobza, mai mult m-am tarat decat am mers, dar m-am dus;, ca nu voiam sa-i ratez seminarul; eh, si azi m-a exasperat omul asta, adica da, stiu ca sunt multe semne de intrebare legate de lucrarea asta, dar nici el nu m-a ajutat cu nimic, n-a facut decat sa ma enerveze si sa ma faca sa ma indoiesc de mine, la un moment dat incepusem sa-mi imaginez ca-l dau cu capul de birou pana tace, doamne, au trecut trei ore de atunci si inca ma simt oribil, am mancat ciocolata, am baut vin, am scris toata polologhia asta fara nici o insemnatate pentru voi si tot nu mi-a trecut, acum chiar ca ma duc sa zac sub patura.

...

Eu sunt genul de om care nu se rataceste; adica pune-mi o harta in mana, trimite-ma in Paris, Berlin, Viena sau pe luna si fii sigur ca o sa ajung exact unde trebuie si o sa stiu sa ma intorc de unde am plecat. Eh, dar in seara asta am facut o ditamai treaba: m-am ratacit in Lyon. Mda, exact in orasul in care locuiesc de mai bine de un an si pe care l-am batut in lung si-n lat in timpul plimbarilor mele mai mult sau mai putin solitare. In dupa amiaza asta am iesit cu niste oameni, am mancat prajituri si am baut cafea intr-un bar à tartines, minunat loc, cand mai veniti sa ma vedeti acolo mergem si pe urma ei s-au dus acasa, da eu aveam chef de plimbare, ca asa-s eu, am tot timpul chef de plimbare, sunt mai rau ca un catel tinut prea mult in casa. Mda... Deci am pornit-o pe strazi singura ca nebuna, si ce m-am gandit eu, ia sa merg pe straduta asta, ca parca m-am saturat sa ma plimb mereu prin aceleasi locuri, mereu Saxe- Gambetta (sor-mea zice mereu sex-gambetta, din greseala cica, da lasa ca stim noi)-Guillotière-Bellecour-Hotel de Ville- Place des Terreaux- Vieux Lyon si inapoi; si din straduta aia am dat in alta si apoi in alta, nici o problema, stiam unde sunt si oricum daca faceam dreapta pe orice strada ajungeam pe cheiurile Rhone-ului. Si ca de obicei am inceput eu sa ma gandesc la o mie de lucruri, de la ce buna a fost tarta aia cu zmeura pana la viata asta care trece, moartea aia care vine, si ia uite ca parca strada asta incepe sa urce, aoleu doamne, cat am mers, am plecat din Bellecour si am ajuns in Croix Rousse, asta e un cartier cocotat pe un deal la cucurigu si unde am fost de multe ori, da evident ca in seara asta am ajuns intr-o zona pe unde nu mai trecusem. Si mai stiti ca va ziceam ca duminica Lyonul e oras-fantoma? E, la Croix Rousse e mai pustiu ca oriunde, nu era NIMENI pe strada, nici o lumina la geamuri, nici un bar/restaurant/magazin deschis, nu trecea nici o masina, cel mai rau e ca nu gaseam o statie de autobuz, nu-mi faceam multe iluzii, ca autobuzele circula ca dracu duminica seara, da macar sunt harti in statii, dar nimic, nimic, nimic, intai am zis ca hai, o sa gasesc eu o strada cunoscuta, nu se poate, asa ca am continuat sa urc vitejeste, doar ca o jumatate de ora, doua sute de scari si treizeci de strazi necunoscute mai tarziu, imi venea pur si simplu sa ma asez pe jos si sa plang. Si nu c-as fi eu (foarte) labila psihic, dar chiar era o zona ciudata, cu strazi inguste si intunecate, cu scari intortocheate inconjurate de boscheti, cu parcuri pustii, cu pisici si veverite care se tot zbenguiau prin frunzele uscate, spre groaza mea totala, nu mai stiam ce sa fac si incotro s-o apuc, da m-am gandit ca n-ar fi chiar momentul potrivit pentru un atac de panica, nu de alta da nu era nimeni in jur caruia sa-i pese, de fapt de-aia ne si apuca atacurile de panica, pentru ca nu e nimeni in jur caruia sa-i pese, m-am gandit sa chem un taxi, da uitasem sa-mi incarc cartela si nu puteam sa sun, eram dezorientata si ingrozitor de obosita dupa urcusul ala, da am continuat sa urc, blestemandu-mi in gand minunatul obicei de a ma plimba singura si simtindu-ma mai mult ca niciodata ca o damsel in distress. Si cand eram deja la capatul puterilor, fizice, mai ales, s-a prezentat si Fat- Frumos pe calul lui cel alb, sub forma un pic mai prozaica, dar nu mai putin binevenita a unui sofer calare pe autobuzul din dotare, iar incep sa scriu cu rima, si vai ce bine a fost sa aud "bonsoir, mademoiselle" cand am urcat si pe deasupra mai era si U2 la radio, a fost cea mai grozava calatorie cu autobuzul ever :) Si ce m-am mai bucurat cand am ajuns la Hotel de Ville, am taiat-o aproape topaind de fericire pe Rue de la République, pe unde mai trecusem de trei ori azi. Mda, interesant a fost; si (pentru Olivia) am descoperit bucatica din drumul comorii pe care ne-am dat noi de ceasul mortii s-o gasim asta-primavara si peste care evident ca n-am dat si eu m-am enervat ca era pe acolo o biserica, Saint-nu -stiu-cine pe care voiam s-o vad, am gasit-o in seara asta, nici o problema, arata cat se poate de spooky in intunericul ala, nu mai trec pe acolo niciodata, nu ca as avea cea mai vaga idee despre cum sa mai ajung o data, oricum.

...

Aseara la petrecere, eu cu Alex si Irina T, toti trei romani:

Eu (vorbisem toata seara in franceza cu ceilalti oameni neromani): Tu sais, ça fait bizarre, chaque fois que j'entends Alex je tourne la tete, mais une fois sur deux, c'est en fait de toi que les gens parlent.

Alex: Pai exact la fel e si pentru mine, ce sa facem.

Irina: Da' tu de ce vorbesti cu noi in franceza?

Eu (fara sa-mi dau macar seama): Je ne sais pas!!!

M-am prostit de tot.

...

Ce-mi mai plac petrecerile astea cu oameni de o suta de natii diferite, in seara asta am baut vin si am socializat cu oameni din Germania, Anglia, Canada, Italia, Grecia, Tunisia, Romania, Franta, toate astea in apartamentul unui prieten sarb. Grozav a fost, acum ma duc la culcare, va pup, va sun, vorbim, pa, pa :)

...

E trecut bine de miezul noptii, in cladirea de vizavi nu mai e nici o fereastra luminata, pensionul doarme linistit si el, dupa toate probabilitatile singura fiinta din jur care nu doarme sunt eu; de fapt, daca eu sunt eu, in jurul meu nu cred ca pot sa fiu tot eu, nu cred ca ati inteles nimic din fraza asta, dovada ca si eu, aia din jurul meu, ar trebui sa dorm la aceste ore inaintate, de altfel imi si este un pic somn, numai ca nu prea imi vine sa ma culc, de vreo cateva luni bune am niste cosmaruri infioratoare, mai in fiecare noapte sar din pat sufocata de groaza unui vis tampit, am ajuns sa-mi doresc sa nu mai dorm niciodata :(((

Si visez asa niste chestii stupide si puerile, ca faceti toti misto de mine cand vi le povestesc, nu ca n-ati avea dreptate, acum cateva nopti am visat ca ma alerga un balaur cu trei capete printr-un decor ca din desene animate, asta e cosmar de copil de trei ani care s-a uitat prea mult la Cartoon Network, pana si eu rad acum cand scriu asta, da n-a fost la fel de amuzant cand m-am trezit la 3 dimineata pe jumatate cazuta din pat si cu niste lacrimi in coltul ochilor :)

De fapt visul asta nici n-a fost asa de groaznic, cosmarurile mele obisnuite sunt o combinatie suprarealista de Stephen King, stirile de la ora 5, cele mai ciudate/violente scene din sutele de povesti pe care le-am citit cand eram mica si o mica doza de imprevizibil, ceea ce face ca totul sa fie si mai oribil si mai absurd. Si mai ciudat e ca nu le gasesc nici o explicatie, adica n-am nu stiu ce traume iesite din comun, n-am suferit de foame, n-am trecut prin vreun razboi, n-am fost niciodata atacata de vreun om sau animal (de fapt m-a muscat un caniche cand aveam 4 ani, da nu prea cred ca se pune), ai mei nu m-au batut cand eram mica, adica in fine, mai incasam eu cate o palma, da rar de tot si dupa ce chiar o cautasem cu lumanarea. Si-atunci de unde, domnule, atata sange si atata moarte si atatia monstri in visele mele, de unde?!!! Singurele cosmaruri inradacinate in mod clar in pasnicul meu trecut sunt alea in care boulidiotulnenorocitul de Tzurcanu inca ma mai scoate la tabla sa-i rezolv nu stiu ce ecuatie de gradul enspe (eh, de fapt se zice altfel, am invatat eu de la mama, da sunt o doamna si nu scriu prostii pe blog, iar ati pierdut sirul, saracii de voi, faceti abstractie si de paranteza asta). Deci ziceam de cosmarurile cu matematica, inca n-au disparut, desi am terminat liceul de cativa ani buni, oricum tata zice ca el a visat pana la 40 de ani ca pica bacu la mate, trebuie sa ma pregatesc psihic pentru muuuulte alte cosmaruri cu matrice, vectori si combinari :) Oricum ultimul cosmar din seria asta le-a pus capac la toate, de obicei ma aleg cu cate un "treci la loc, pentru azi ai nota 3", da acum vreo doua nopti am avut de rezolvat o chestie imposibila, ceva cu sinus de combinari de x luate cate 2 supra radical dintr-un determinant ciudat rau, nu de alta da avea niste hieroglife in loc de linii si coloane, si obisnuita faza cu "Irina, treci la loc ca sa nu-ti pun 3, Alexandra, treci la tabla si descurca exercitiul", muream cand auzeam asta in realitate, doar ca in vis s-a mai adaugat si un "ai grija, daca nu-ti da ca la raspunsuri, s-ar putea sa se intample ceva nu prea placut cu irina" si oh my god, oh my god, ce ma fac acum, imi batea inima ciudat, mi se taiasera genunchii si am scapat creta din mana si stiam ca vazusem o problema asemanatoare in blestematul ala de manual al lui Ganga, si acum ma trec fiorii cand imi amintesc de numele asta, dar nu mai tineam minte cum se rezolva si iar imi batea inima aiurea si iar ramaneam paralizata in fata tablei; da pana la urma cosmarul asta a fost cu happy end, am reusit sa ma descurc in labirintul ala de cifre si simboluri, si la sfarsit mi-a dat 192, exact ca-n carte, da, Irina, poti sa-mi multumesti :) Si sa n-aud ca un cosmar cu happy end e o contradictie in termeni, ca sfarsitul o fi fost el fericit, da restul a fost teroare in stare pura, doamne, ce-a facut liceul ala din mine! In fine, sa zicem ca asta a fost un cosmar motivat, anii din "Murgoci" nu se numara chiar printre perioadele mele favorite, dar restul, restul de unde vin?

De exemplu minunea asta, care s-a repetat de vreo cinci-sase ori in forme usor modificate: se facea asa ca eu cu mama si cu tata si cu toti prietenii mei traiam intr-o casa ciudata si galbena si intr-o zi a venit la usa un tip in negru care ne-a anuntat ca a fost trimis de mafie ca sa ma ia cu el. Care mafie, nu stiu, sa fi fost aia albaneza, sau aia rusa, sau aia calabreza, ce conteaza, oricum nu-mi dau seama ce ar vrea o mafie sanatoasa la cap de la o fiinta inofensiva ca mine. Si jale mare, toata lumea ma bocea, eu aveam juma de ora la dispozitie sa-mi strang cateva lucruri inainte sa plec, mi-am pus doua bluze intr-o valiza si pe urma m-am gandit "sosete, imi trebuie sosete" si am scos din dulap punga de sosete, care arata exact ca aia in care imi tin sosetele si in mai putin tragica mea viata reala, da in timp ce scoteam prima pereche m-am uitat in jos la pantofii mei cu flori si m-am gandit "nu mai e cazul sa iau altele decat astea pe care le port acum, oricum o sa ma omoare astia pana maine dimineata". Mdea, imi dau seama ca suna ridicol, dar a fost un vis ORIBIL.

Altceva... Mai stiti voi faza aia cu Xypehuzii, sau cum naiba se numeau, aia de-am analizat-o la curs la de Ryck? Era ceva despre niste creaturi ciudate care invadasera pamantul, o chestie mai putin banala decat pare, avea ceva ciudat si fascinant povestirea aia, mi-a ramas undeva, intr-un colt din minte si a iesit la suprafata de curand, sub forma unui cosmar de toata frumusetea, adica traiam eu fericita cu ai mei si cu Negri intr-o casuta la munte si deodata, hait, ne invadeaza astia, toata lumea sa-si ia un sac de dormit si ceva de mancare si sa se ascunda in padure, doamne ce ne facem, nu avem destula mancare ca sa ne permitem sa luam si cainele si oricum ne-ar face numai belele, ar atrage ursii si lupii si xypehuzii, zicea tata. Si eu plangeam cu zece randuri de lacrimi si tipam ca sigur, zece ani a fost buna Negri, ca ne-am distrat cu ea, Negri, da labuta, Negri, vino sa ne jucam ca-s suparat, Negri, sa ne pazesti la noapte si acum o lasam aici sa moara, nu? Si pana la urma am luat-o, ca am gasit eu niste pesmet ieftin la supermarket (nu stiu de unde supermarket in pustietatea aia) si mama si tata au zis ca bine, haide, da daca patim ceva o sa fie numa vina ta si atunci m-am trezit.

Ar mai fi multe si nenumarate vise de genul asta, mereu ma alearga o creatura de care nu pot sa scap, mereu mi se intampla ceva groaznic (o data am visat ca ma inec in noroi) sau i se intampla ceva si mai groaznic unuia din aia cinci oameni de care chiar imi pasa, de fapt si celorlalti sase miliarde minus cinci de care nu-mi pasa, nici nu va imaginati cate apocalipse diferite m-au chinuit in somn.

Daca stau bine sa ma gandesc, in ultimele luni am visat o singura data ceva chiar frumos, chiar inainte sa plec din Lisabona, cred ca ar trebui sa ma intorc acolo, se pare ca imi face bine. Pentru ca mie imi statea deja gandul la Sarbatoarea muzicii, care avea sa fie peste cateva zile in Lyon, am visat ca eram pe o strada foarte asemanatoare cu una din Sinaia, pavata cu piatra cubica (cred ca aia din Sinaia era totusi asfaltata), cu brazi pe o parte si niste case vechi si fumoase pe cealalta, eram deci pe strada aia si dintr-o data a inceput muzica si in clipa urmatoare eu dansam cu un tip necunoscut cu niste ochi foarte, foarte albastri. Si era o zi frumoasa de vara, eu eram imbracata in rochia pe care mi-o cumparasem cu doua zile in urma de la Zara si pe care in realitate n-am purtat-o niciodata, ca trebuie s-o scurtez in pic; da in vis rochia era perfecta si eu nici macar n-am alunecat pe piatra aia cubica si in jurul nostru erau multi oameni care dansau si muzica se imprastia in valuri in strada, o combinatie de vals cu muzica renascentista, nu ma-ntrebati cum vine asta, ca nu stiu, da suna minunat si ne invarteam noi asa fericiti, cand a sunat blestematul de ceas, fir-ar el sa fie, cand ma alearga balaurii nu suna niciodata; da de fapt mai bine ca m-am trezit atunci, cine stie cum s-ar fi terminat, poate ar fi cazut din cer un meteorit si ne-ar fi strivit pe toti sau poate tipul ala cu care dansam ar fi scos un cutit de sub haina si mi l-ar fi infipt in gat si mi s-ar fi imprastiat sangele peste tot, toate astea fara sa ne oprim din dansul ala ametitor.

Si acum ca am scris toate minunile astea care o vor speria pe mama maine dimineata cand o sa le citeasca, imi urez noapte buna si ma duc sa ma culc :)

...

In seara asta toate cuvintele mi se par aiurea.